Unul dintre cele mai frumoase exemple de cooperare franco- române în materie de construcţii este Palatul de Justiţie ( Tribunalul Mare) din Bucureşti, monument istoric şi de artă. De fapt , a fost o dublă cooperare: cea de la început, în faza de proiectare şi de construire ( 1890- 1895) şi cea din zilele noastre, adică faza de consolidare şi de restaurare ( 2004 – 2006).  Palatul de Justiţie a fost construit pe locul unde funcţiona, pe vremea Regulamentului Organic, Curtea judecătorească, iar aceasta fusese înălţată pe moşiile boierilor Creţuleşti şi Goleşti, pe dreapta Dâmboviţei.           

       Extraordinara activitate de modernizare a Bucureştiului – din punct de vedere arhitectonic şi instituţional- care s-a desfăşurat în a doua jumătate a sec. al XIX –lea nu putea neglija domeniul justiţiei. În acest context, s-a hotărât că Justiţia are neapărat nevoie de o clădire pe măsura importanţei ei: un palat. S-a apelat, ca şi în alte dăţi, la un arhitect francez, Albert Ballu, cel care cu un deceniu mai înainte, făcuse splendida Primărie a Parisului. Construirea Palatului de Justiţie din Bucureşti a început în 1890, iar inaugurarea a avut loc la 19 octombrie 1895 în prezenţa Regelui Carol I.        

Lucrările de construcţie au fost conduse de arhitectul Ion Mincu, care în plus desenase şi schiţele decoraţiunilor interioare: plafoane, pardoseli, balustrade, scări, mobilier etc.

 La 111 ani de la inaugurarea sa, palatul de Justiţie a fost supus unor ample lucrări de consolidare şi de restaurare tot împreună cu arhitecţi şi constructori români şi francezi. Lor li s-au alăturat, cu multă pasiune, o serie de profesori şi studenţi de la Universitatea Naţională de Arte. Lucrările au fost nu numai ample, dar şi foarte grele, care au durat ceva mai mult decât s-a crezut, pentru că palatul era într-o serioasă stare de degradare. Cauzele? Multe: umiditatea solului, poluarea, cutremurele, microorganismele, unele intervenţii nefericite ale omului etc. Toată clădirea a trecut prin numeroase procedee complexe de curăţare, de restaurare, chiar de înlocuire a unor porţiuni de piatră, de marmură sau de lemn, prea deteriorate.

        Faţada principală este bogat împodobită cu pilaştri, statui şi multe alte elemente specifice stilului acestui palat: neoclasic, cu elemente neorenascentiste. Statuile în număr de şase, sunt operele în marmură ale lui G. Vasilescu, Carol şi Frederic Stork. Statuile simbolizează prin aspect şi nume, valori ale justiţiei: Adevărul, Elocinţa, Vigilenţa, Vigoarea… Deasupra lor, un orologiu, încadrat de alte două statui: Forţa şi Prudenţa. Faţada principală , cea de pe cheiul Dâmboviţei, are cinci uşi duble de acces, din stejar, fabricate acum 111 ani. Uşile sunt în perfectă stare de funcţionare, dar, pentru că sunt greu de manevrat, doar două dintre ele, ceva mai mici, servesc accesului în Palat.

         În interior, pe circa un sfert din volumul edificiului ( care însumează 33.235 m.p. cu circa 690 de încăperi), se distinge „ Sala Paşilor Pierduţi”. La cele două capete ale ei, câte o scară de onoare, cu numeroase elemente decorative, perfect restaurate. Cele 14 săli de judecată, ce poartă numele unor jurişti celebri, arată din nou splendit, aşa cum le-a desenat Ion Mincu. Stejarul este prezent aici peste tot: în pardoseli, lambriuri, mobilier, totul elegant sculptat, dar de o eleganţă sobră. S-a folosit şi foiţă de aur, atât pentru repoleirea unor elemente decorative de pe tavanul sălilor de judecată, cât şi a unor obiecte- simbol de deasupra scărilor de onoare: coroana regală, sabia şi făclia – ultimele şi ele simboluri ale justiţiei.